În ceea ce privește rezistența la căldură, polipropilena (PP) depășește polietilena (PE). De obicei, punctul de topire al polipropilenei este cu aproximativ 40-50% mai mare decât cel al polietilenei-variand de la 160 de grade la 170 de grade -permițând produselor să reziste la sterilizare la temperaturi de peste 100 de grade și să rămână nedeformate la 150 de grade în absența forței externe. În viața de zi cu zi, recipientele din polipropilenă „Nu. 5” sunt utilizate în mod obișnuit pentru încălzirea alimentelor în cuptoarele cu microunde (unde temperaturile ajung în general la 100-140 de grade), în timp ce polietilena nu este potrivită pentru utilizarea la microunde-fie pentru recipiente sau folie alimentară-din cauza rezistenței sale scăzute la căldură. În mod similar, în ceea ce privește foliile standard de ambalare, pungile din polietilenă sunt cele mai potrivite pentru temperaturi sub 90 de grade, în timp ce pungile din polipropilenă pot rezista la temperaturi relativ mai ridicate.
În ceea ce privește rigiditatea și rezistența la tracțiune, polipropilena se caracterizează prin densitate scăzută și proprietăți mecanice superioare în comparație cu polietilena, în special rigiditatea sa excepțională. Polipropilena concurează din ce în ce mai mult cu materialele plastice de inginerie (cum ar fi PA și PC) și este utilizată pe scară largă în sectoarele electronice, aparate electrice și auto. În plus, rezistența sa ridicată la tracțiune și rezistența excelentă la încovoiere i-au adus porecla de „plastic rezistent la pliere-”; poate rezista la un milion de cicluri de îndoire fără albirea prin stres la pliu. Această caracteristică servește ca un indiciu pentru identificarea produselor din polipropilenă și acționează ca un marker implicit pentru sortarea acestora în timpul reciclării.
În ceea ce privește rezistența-la temperaturii scăzute, polipropilena este inferioară polietilenei. Rezistența sa la impact la 0 grade este doar jumătate din cea la 20 de grade, în timp ce polietilena rămâne rezistentă la temperaturi mult mai scăzute; temperatura sa de fragilitate este în general sub -50 de grade și poate scădea până la -140 de grade, în funcție de masa moleculară relativă. Prin urmare, dacă un produs este destinat utilizării într-un mediu cu temperatură scăzută, polietilena este materia primă preferată. Tăvile folosite pentru alimentele refrigerate, de exemplu, sunt de obicei fabricate din polietilenă.
În ceea ce privește rezistența la îmbătrânire, polipropilena este inferioară polietilenei. Deși structurile lor moleculare sunt similare, prezența unui lanț lateral de metil în polipropilenă o face mai susceptibilă la degradarea oxidativă cauzată de lumina ultravioletă și căldură. Un exemplu comun de produse din polipropilenă predispuse la îmbătrânire este sacul țesut; expunerea prelungită la lumina soarelui face ca aceste pungi să se spargă ușor. De fapt, în timp ce polietilena are o rezistență mai bună la îmbătrânire decât polipropilena, performanța sa în acest sens nu este remarcabilă în comparație cu alte materiale; prezența unor urme de legături duble și legături eterice în moleculele de polietilenă are ca rezultat o rezistență scăzută la intemperii, făcându-l susceptibil la îmbătrânire din cauza expunerii la soare și la ploaie.
În ceea ce privește flexibilitatea, polipropilena are o rezistență ridicată, dar o flexibilitate slabă-sau, din punct de vedere tehnic, o rezistență scăzută la impact. În consecință, aplicarea sa diferă de cea a polietilenei, în special în produsele de film; folie de polipropilenă este mai frecvent utilizată pentru ambalarea și imprimarea suprafeței. În ceea ce privește conductele, polipropilena standard este rar folosită singură; în schimb, este necesară-polipropilenă-cunoscută în mod obișnuit ca PPR-. Deoarece polipropilena obișnuită are o rezistență scăzută la impact și este predispusă la crăpare, modificatori de impact trebuie adăugați pentru aplicații practice; de exemplu, aditivii sunt utilizați pentru a spori rezistența la impact în produse precum barele de protecție pentru automobile.